Acum
cațiva ani călătoream foarte mult prin țară. Împreună cu un prieten, făceam o
documentare a bisericilor de lemn pictate. Călătoriile ne-au purtat prin
”Romania profundă”, aceste biserici de secol XVIII – XIX se află in sate izolate,
departe de lumea dezlantuită. Fără mașină, acolo ajungi cu ”rata”, cu caruța
sau, în cel mai rău caz, pe jos, de la ultima oprire a autobuzului.
De
ce statii de autobuz rurale si periurbane?
Obiectivul
principal al călătoriilor noastre la acea vreme erau picturile maeștrilor
populari, dar pe drum, prin sate, am observat prima data, aceste constructii de
lemn sau de tablă, care stăteau intr-o rână, ruginite și dărăpănate, menite, la
originea lor, să adăpostească oameni.
Totul
a început într-o doară, cu un astfel de șopron care funcționa pe post de
stație, apoi am observat că nu toate ”șoproanele” sunt la fel și astfel mi-a
încolțit aroganța de a colecționa stații de autobuz așa cum Ed Ruscha a facut
cu stațiile de benzină de pe legendarul drum trans-american Route 66. Ruscha a fotografiat
benzinăriile cu prilejul unei călătorii pe care a făcut-o, plecând din Los
Angeles, unde locuia, către Oklahoma City, orașul natal, să își viziteze mama, și
a denumit seria ”Twentysix gasoline station”.
De
ce abordarea lor frontala?
Este
o întrebare foarte grea. Aș putea răspunde cu tupeu ”de ce nu?” Sau aș putea
răspunde sincer ”așa am vrut eu”, dar cred că mintea noastră înmagazinează
imagini, situații, informații care ne-au emoționat la un moment dat, ca mai târziu
sa rezoneze într-un mod misterios și să capete formă și materialitate și atunci
exclamăm ”uite asta seamana cu ideea lui …”. Urmând acest de pe urmă
raționament mă gândesc la Bernd și Hilla Becher și la seria lor de castele de
apă. Ei au ales din rațiunile lor
de grafism, această abordare frontală a subiectului. Dar să nu îl uităm pe
Walker Evans, care prin anii 30 avea acelaș gen de cadrări frontale pentru
fotografile citadine și chiar pentru portrete.
Pot
spune ca am facut o serie de ”portrete” ale stațiilor de autobuz, în mediul lor
natural, așa cum m-au vrăjit. Stații minimaliste (doar un stâlp metallic), sau
uriașe (ca cea de la Scornicești), sculptată în lemn ca la Ciorobești, ”moderne”
acoperite cu plexiglass albastru, zidite, din tablă ruginită sau din lemn,
abandonate intemperiilor sau decorate cu picturi. Primele fotorafii nu
conțineau personaje pentru ca nu era țipenie de om prin locurile alea. Apoi am
căutat cu bună știință să nu fie populate, pentru ca ele însele sunt personaje
principale.
Multe
dintre ele habar nu mai am pe unde le-am fotografiat. Cele mai multe sunt pe
ruta Vâlcea, Dolj (în Oltenia), dar sunt si din Covasna, Brăila, Ialomița,
Buzău. Uneori sunt destul de greu de localizat pentru că se află între două
sate. Unele din ele, cele mai noi, au tăbliță indicatoare. Statia din
localitatea Izvoru, are si un fel de ”pisanie” scrisa pe ”fronton”: ”Această
stație a fost construită în anii 1990-1991 cu locuitorii satelor Izvoru și ….
(ilizibil) sub conducerea invățătorilor Ilie Zugrăvescu și Puican Dumitru”.
E
trist? E amuzant? Ești indignat? Sunt o realitate antropologică a anilor 2008
-2011. Cu siguranță le-ați observat si dumneavoastră in călătorii.
(Articol aparut in revista Zeppelin, aprilie 2012)